Principiile liberalismului

1. Individ, libertate, societate

Individul uman are ca atribut fundamental si înnascut, independenta în raport cu vointa arbitrara a semenilor sai.
În absenta libertatii, nu exista societate. E limpede ca societatea apare acolo unde vointele umane libere se pun laolalta pentru a forma un spatiu pe care nici o vointa individuala nu îl poate nici controla, nici construi si care nu este un dat al naturii. Diversitatea, bogatia si fertilitatea societatilor umane sunt în mod esential consecinte ale libertatii individuale.Daca oamenii nu ar fi înzestrati cu libertate, cooperarea dintre "vointele" lor ar putea sa semene, în cel mai bun caz, cu modul în care actiunile albinelor genereaza ordinea de stup a naturii lipsite de libertate - o ordine deopotriva imuabila, inconstienta si indefinit repetitiva. În schimb, asa cum ne arata experienta de zi cu zi si traditia istorica, libertatea le îngaduie oamenilor sa puna în existenta lor o ordine de o bogatie infinit superioara cooperarilor mecanice dintre vointele constrânse, fie de instinct, fie de absenta libertatii. În societate, cooperarea libera dintre oameni se realizeaza prin intermediul diferitelor alegeri rationale, pe care indivizii le fac în cursul propriei lor vieti pentru a-si da sens unii altora si a propune o solutie în problema fericirii. În acest proces, fiecare individ este, rând pe rând, scop si mijloc pentru semenii sai, iar lumea sociala, datorita ordinii introduse de libertate, evolueaza împotriva oricarei reguli prestabilite. Daca ar fi numai scop, omul ar trebui sa traiasca izolat: dar atunci omul nu ar fi propriu-zis uman si libertatea sa nu ar avea sens, deoarece libertatea unui om nu se poate articula decât pe libertatea unui semen de-al sau. Daca ar fi numai mijloc, omul ar trai complet aservit de o societate din care libertatea a fost evacuata. Maretia conditiei umane, care decurge din acest dublu statut al individului, este un fapt social care nu poate fi negat decât prin mutilarea fiintei umane.Altfel spus, consecinta a cooperarii dintre vointele libere ale indivizilor, societatea este singurul mediu în care libertatea se poate manifesta; cel care traieste fara a intra în relatie cu semenii sai nu este liber, ci solitar.Aceasta libertate, construita prin cooperarea unor vointe funciarmente limitate de prezenta si actiunea altor vointe, nu este, de buna seama, perfecta. De fapt, existenta acelei libertati perfecte pe care au imaginat-o metafizicienii este contrazisa tocmai de experienta cooperarii umane cotidiene: în cadrul acesteia alegerile individuale se coaguleaza într-un sistem coerent, deopotriva flexibil si stabil, imprevizibil. În acelasi timp, societatea umana este este principial perfectibila si esentialmente imperfecta.

2. Etica liberala

Pentru liberalii zilelor noastre, libertatea este mai mult decât o valoare, ea reprezinta o conditie de posibilitate a valorilor.Valorile liberale nu sunt nici o expresie nemijlocita a instinctelor umane, nici inventia unei ratiuni abstract-filozofice. Ele sunt rezultatul experientei practice a societatilor moderne, de care etica liberala este inseparabila. Ireductibile la rationalizarile abstracte, valorile liberale pot fi identificate de catre ratiunea critica, orientata de un sanatos bun simt practic. Etica liberala contine câteva valori esentiale, cu relevanta economica si deopotriva politica: toleranta, dialogul, încrederea, contractul si proprietatea.Toleranta este un mijloc, si nu un scop în sine. Toleranta este preferabila intolerantei întrucât ea asigura pacea civila si existenta unei societati decente.Toleranta presupune, de fapt, ca nici o dogma si nici o credinta, indiferent de natura acestora, sa nu fie protejate în mod special de catre autoritatea politica.În viziunea liberala, diversitatea devine fecunda numai atunci când credintele personale se confrunta fara privilegii sau protectii speciale din partea autoritatii. Deoarece indivizii umani sunt failibili, iar adevarul absolut nu este accesibil nimanuia, toleranta este destinul inevitabil al oricarei ratiuni care nu si-a iesit din tatâni si al oricarei societati decente.Toleranta fata de minoritati - religioase, etnice, sexuale sau culturale - reprezinta mijlocul cel mai adecvat pentru obtinerea unui echilibru social durabil. Dialogul este opusul violentei si complementul conflictului.Mai precis: dialogul întruchipeaza alternativa la confruntarea sângeroasa, careia îi este întotdeauna preferabil.În acelasi timp, dialogul este calea de rezolvare a conflictelor nonviolente, în primul rând a celor politice, dar si a celor etice. Nu toate aceste conflicte pot fi, de buna seama, complet rezolvate.Fecunditatea conflictului afirmata de liberali priveste exclusiv conflictele nonviolente si implica rezolvarea lor pe cale pasnica.Daca pâna în secolul al XIX-lea singurul mijloc opus de catre liberali violentei era comertul, înteles într-un sens foarte larg, astazi, pe lânga negocierea comerciala, principalul mijloc rational de evitare a dezintegrarii sociale este negocierea politica.Odata instalata, încrederea pretinde respectarea unui cod de onoare minimal: respectul fata de cuvântul dat este o componenta esentiala. Altfel, orice relatie umana risca sa degenereze în haos si nesiguranta, asemanând societatea cu o "stare de natura" dominata de razboiul tuturor împotriva tuturor.Responsabilitatea fiecarui individ este definita, înainte de orice, de felul în care el asuma respectul propriului cuvânt. În afara unui cod de onoare, cuvântul umanitate este lipsit de sens.Încrederea priveste atât relatia dintre cetateni, cât si relatia acestora cu autoritatea. Ceea ce în secolele trecute purta numele de "pact de asociere" si respectiv "pact de guvernare" exista de fapt în baza si în limitele încrederii. Regulile "pactului de asociere" si ale "pactului de guvernare" urmeaza forma contractului. Contractul este forma generala a raporturilor dintre indivizi. Pentru liberali, contractul este forma minimala a codului de onoare.Substanta acestor raporturi este modelata dupa chipul si asemanarea întelegerilor contractuale dintre parteneri.În absenta contractelor, o lume reala este inimaginabila. Exprimarea juridica a acestor contracte reprezinta unul dintre cele mai clare criterii de modernizare a unei societati.Spre deosebire de ceea ce afirma diversele doctrine ale pozitivismului juridic, din perspectiva unei eficacitati sociale pure, o evolutie organica a normelor care regleaza raporturile dintre indivizi este preferabila impunerii lor din exterior. Dar, în situatii politice precise, cum sunt cele care privesc functionarea ordinara a regimului democratic, normele juridice pot precede moravurile sociale, mai ales atunci când este vorba despre o societate care iese din dezordinea totalitara.De altfel, teoria "formelor fara fond", oricare ar fi valoarea ei aiurea, sigur nu este valabila în politica, deoarece tocmai în acest domeniu rationalitatea formelor devine - pe termen mediu - un creator si un catalizator al comportamentelor politice. Prin interiorizarea "formelor" constitutionale se ajunge la generarea unui "fond" constitutional, din care comportamente se hranesc, generând apoi continuu fondul din care, initial, ele s-au nascut. Proprietatea este forma esentiala de manifestare a libertatii. Totodata, proprietatea este garantia ultima a conservarii libertatii generând apoi continuu fondul din care, initial, ele s-au nascut.
Ea are ca obiect viata si bunurile personale. Asocierea vietii, a bunurilor personale nu este întâmplatoare caci acestea din urma sunt o "prelungire" a fiintei individuale. Simpla proclamare a proprietatii, însotita de limitarea ei practica, este inacceptabila pentru o societate liberala. Proprietatea trebuie sa fie deplina si inalienabila. Asa cum exista indivizi si dreptul lor natural la libertate, trebuie neaparat sa existe indivizi si dreptul lor indiscutabil la proprietate.Garantarea deplina a proprietatii este temelia unei vieti moderne. În masura în care a izvorât din negarea proprietatii, totalitarismul reprezinta o forma politica anti-moderna. În acest context, unii liberali contemporani afirma ca proprietatea, ca principiu al modernitatii, ar trebui denumita nu doar "privata", ci si "plurala", deoarece consecintele ei practice apartin multora si nu doar posesorului en titre. În aceasta optica, proprietatea este importanta în masura în care introduce si mentine diversitatea lumii si diviziunea activitatilor umane, pluralitatea ei indicând irationalitatea oricarei forme de monopolizare ori colectivizare a economiei.De altfel, riscând sa fie confundat cu contrariul sau (atributul "public"), termenul "privat" tinde sa faca din proprietate un element legat exclusiv de intimitatea personala, si mai putin un principiu de o remarcabila eficacitate economica si sociala - ceea ce nu exprima întreaga bogatie a notiunii de proprietate.Nu exista forma minora de proprietate. În particular, proprietatea intelectuala trebuie abilitata ca una dintre formele de proprietate cele mai importante. Aceasta este de fapt formula care întruchipeaza astazi vechea credinta nestramutata a liberalilor în forta ideilor.

3. Distinctia public-privat

O conditie de existenta a societatii liberale este postularea unei distinctii ferme între spatiul public si cel privat. Intimitatea pe care o presupune spatiul privat este indiscutabila si ea trebuie atent protejata, în cazul oricarui individ, indiferent de pozitia sa sociala. O societate care permite spatiului public sa legifereze în mod nelimitat asupra spatiului privat nu este o societate liberala.Partea publica a vietii individuale este rezultatul unei negocieri pe care membrii societatii o deruleaza în fiecare epoca istorica, delimitând astfel granita care o separa de domeniul strict privat. Faptul ca de-a lungul timpului granita dintre public si privat s-a modificat nu autorizeaza în nici un fel puterea politica sa postuleze principiul ca încalcarea spatiului privat, asa cum este acesta delimitat într-o epoca data, ar fi cumva permisa. Afirmarea libertatii, garantarea proprietatii si inviolabilitatea spatiului privat sunt cele trei principii pe care se sprijina o societate liberala. Pe de alta parte, initiativa transformarii unor aspecte ale vietii private în manifestari publice trebuie sa apartina exclusiv fiecarui individ în parte.O forma particulara a distinctiei dintre privat si public este separarea opiniei de autoritate: fiecare cetatean este liber sa aiba pareri proprii, iar autoritatea nu poate institui în nici un fel vreun monopol al opiniei. Maturitatea unei societati este în mod direct dependenta de afirmarea si mentinerea separatiei dintre spatiul public si cel privat: în special, autoritatea trebuie sa se obtina în mod constient de a îmbratisa si promova orice dogma.

4. Libertate si egalitate

Libertatea si egalitatea se afla într-o relatie multiforma, în functie de domeniul în care ele functioneaza. Libertatea economica absoluta si egalitatea economica totala NU sunt compatibile.O lume în care toti partenerii economici sunt egali de facto nu este libera, pur si simplu pentru ca ea nu exista; dupa cum se stie, aici macar suprimarea completa a libertatilor în regimul comunist nu a reusit sa creeze visata egalitate economica deplina, diferentierile introduse de identitatea politica a actorilor totalitari transformându-se adesea în discriminari economice flagrante.În schimb, o lume în care toti actorii economici sunt liberi nu aduce egalitatea, ci inegalitatea. Este însa important sa subliniem ca aceasta aduce egalitatea, ci inegalitatea. Este însa important sa subliniem ca aceasta inegalitate este - pe termen mediu si lung - inegalitate în prosperitate. Sunt, prin urmare, doua posibilitati: sau este permisa manifestarea nestânjenita a libertatii si atunci se obtine inevitabil inegalitate, dar aceasta inegalitate este relativizata de faptul ca libertatea economica produce prosperitate, iar prosperitatea este dorita de toata lumea, sau se porneste prin a se impune societatii o stare de egalitate, dar atunci diminuarea inevitabila a libertatii nu este compensata de nimic, deoarece absenta libertatii duce în mod inevitabil atât la mizerie economica, cât si la servitute politica. Liberalii pornesc de la principiul libertatii si considera ca inegalitatea în prosperitate este superioara servitutii în mizerie.
Prosperitatea nu exista decât într-o societate în care valoarea principala este libertatea, si în care suveranitatea consumatorului se manifesta nestânjenit, fara nici o impunere arbitrara.
În viziunea liberalilor contemporani, existenta suveranitatii consumatorului este empiric certificata prin faptul ca fiecare individ înfrunta neasistat riscul de a se însela în privinta alegerilor proprii, dispunând în mod liber de posibilitatea de a-l sanctiona pe producatorul care nu a raspuns asteptarilor sale, fara ca, în acest proces, interventia explicita a autoritatii politice sa fie necesara ori macar dorita. Piata este, în acest sens, o democratie economica, în care indivizii "voteaza" cotidian, alegând produsele fabricate de semenii lor si refuzând sa îsi reînnoiasca votul în favoarea celor care i-au nemultumit. Acest "vot" nu este desigur egal, dar în conditii de libertate economica reala, nimanui nu îi este interzis accesul la un numar oricât de mare de "voturi". Este în esenta piesei libere ca distributia "voturilor" sa nu poata fi nici controlata, nici mentinuta indefinit într-o configuratie data. Mecanismul de distributie a "voturilor" modifica permanent structura sociala a capitalismului, ceea ce are drept consecinta faptul ca societatea liberala nu poate fi în principiu o societate a privilegiilor si a ierarhiilor înghetate; acest dinamism intern este acceptat în mod tacit de catre toti membrii societatilor liberale, întrucât pe termen lung piata tinde sa îmbogateasca - în mod relativ - pe toata lumea.Pe de alta parte, libertatea economica are nevoie de egalitatea în fata legii.Într-o perspectiva utilitarista, aceasta egalitate a fost considerata cel mai bun instrument pentru a maximiza profitul actorilor economici: liberi, dar inegali din punctul de vedere al talentelor personale, indivizii vor trage cel mai bun profit daca nu vor fi discriminati de lege, astfel încât si cel mai putin dotat sa îsi poata utiliza capacitatile, luând acelasi "start" egal ca si ceilalti semeni ai sai, bucurându-se de sanse egale.Dimpotriva, în perspectiva dreptului natural, egalitatea în fata legii a fost considerata ca fiind expresia unei predispozitii înnascute, care trebuie tradusa apoi cu fidelitate în orizontul politic: mai exact, întrucât au fost creati egali de natura sau de Dumnezeu, indivizii trebuie tratati ca egali si de catre autoritatea politica, inferioara atât naturii, cât si lui Dumnezeu.Multa vreme separate în chip transant, cele doua perspective ideologice - cea utilitarista si cea a dreptului natural - si-au unit astazi roadele în substanta economico-politica a societatilor moderne, europene si nord-americane. În aceste societati, egalitatea în fata legii a fost îmbratisata si de adversarii ideologici ai liberalilor, desi în trecut acestia au considerat egalitatea juridica o manipulare din partea guvernantilor, ei preferând de aceea sa pretinda egalitatea economica totala, care însa, cum stim, este o iluzie.Libertatea politica si egalitatea în fata legii sunt deplin compatibile.Egalitatea în fata legii înseamna, înainte de toate, ca legea este egala pentru toti cetatenii: un judecator nu poate discrimina cetatenii sub nici un motiv.În al doilea rând, egalitatea în fata legii pretinde ca tuturor cetatenilor sa li se aplice riguros aceleasi legi, în sensul ca nici un individ si nici un grup de indivizi nu poate "beneficia" de reglementari discriminatorii în sânul societatii politice, care sa separe membrii acesteia în "ordine" distincte, privilegiate ori defavorizate.Împreuna, libertatea politica si egalitatea în fata legii alcatuiesc nucleul "tare" al democratiilor liberale actuale, astfel încât, în practica, nici una nu poate fi separata de cealalta.
Libertatea morala si libertatea religioasa presupune egalitatea moravurilor si a cultelor în fata legii, indiferent de numarul celor care le îmbratiseaza. Nondescriminarea si exercitarea non-violenta a acestor forme de libertate reprezinta conditii indispensabile exprimarii diversitatii umane.Nimic nu poate justifica limitarea diversitatii umane. Educatia liberala se inspira din acest principiu.

5. Cautarea fericirii

Cautarea fericirii este o consecinta a libertatii. Fara libertate nu exista nici posibilitatea de a concepe fericirea.Fiecare individ este liber sa-si realizeze aspiratiile catre fericire, cu conditia ca realizarea acestor aspiratii sa nu lezeze calea catre fericire aleasa de ceilalti semeni ai sai. Asa cum spuneau liberalii din secolul trecut, servindu-se de o formulare foarte plastica, libertatea pumnului meu sfârseste acolo unde începe libertatea celorlalti de a-si apara propriul nas.Autoritatea politica nu poate avea între atributiile sale legitime nici definirea obiectivelor fericirii personale, nici legiferarea ori impunerea cailor de a o dobândi. Liberalii cred cu tarie ca nimeni nu are dreptul de a impune celuilalt conceptia sa despre fericire. De aceea autoritatea politica are obligatia de a împiedica situatiile în care fericirea unui individ devine sursa nefericirii altora sau în care satisfactia colectiva a unui grup poate fi transformata în temeiul nefericirii unui individ.Mijloacele si scopurile umane sunt funciarmente diverse.Cooperarea sociala este favorizata de existenta unei cât mai ample diversitati a obiectivelor urmarite de indivizi. Dar acolo unde exista diversitate, exista si dezacord. Daca diversitatea scopurilor este însotita de o divergenta asupra mijloacelor, atunci, pe termen mediu, orice forma de cooperare sociala tinde sa dispara. Prin urmare, pentru atingerea unei cooperari sociale în conditii de conservare a diversitatii, dezacordul asupra obiectivelor impune un cât mai amplu acord asupra mijloacelor folosite pentru realizarea acestora. Acordul asupra mijloacelor nu implica diminuarea diversitatii actiunii umane.Liberalii sunt, în aceasta privinta, foarte optimisti. Caci experienta societatilor umane arata ca, în regula generala, oamenii cad mult mai usor de acord asupra mijloacelor pe care le folosesc sau pe care intentioneaza sa le foloseasca decât asupra obiectivelor în vederea carora ei îsi organizeaza actiunea. Daca ordonarea si alinierea scopurilor reprezinta una din sursele intelectuale ale opresiunii, dimpotriva, ordonarea si rationalizarea mijloacelor reprezinta sursa cooperarii sociale bazate pe legalitate si pe existenta institutiilor.Liberalii sunt, în acelasi timp, si realisti. Ei resping orice contaminare între asteptarile religioase si sperantele, pur seculare, pe care oamenii le pun în proiectele legate de instaurarea pe pamânt a unei societati perfecte. Deoarece pretuiesc ratiunea si cred în valoarea spiritului critic, liberalii militeaza pentru realismul asteptarilor si cauta sa descurajeze politicile bazate demagogic pe inflamarea unor asteptari imposibil de satisfacut. Nimic nu poate justifica fixarea unui acelasi obiectiv pentru toti membrii societatii, indiferent daca aceasta tentativa vine din partea unui particular sau a unei autoritati publice, ori daca intentiile acestora sunt bune si altruiste.În conditii de libertate, constrângerea exercitata de autoritati trebuie sa aiba ca referinta numai acele mijloace care sunt în mod rezonabil disponibile si asupra carora exista un consens prealabil al membrilor societatii. Constrângerea exercitata de autoritati nu trebuie sa aiba niciodata în vedere obiective urmarite de indivizi în actiunea lor.Respingând cu dezgust orice forma de tiranie, liberalii nu au nici un dubiu ca si tirania majoritatii este la fel de inacceptabila ca orice alta. Prin impunerea unui singur obiectiv social ori a unui singur mijloc politic, tirania majoritatii uniformizeaza opiniile si, prin mutilarea creativitatii, îngusteaza viitorul: inevitabil, ea face imposibila descoperirea acelor obiective sau mijloace care s-ar putea dovedi mult mai legitime decât cele retinute de majoritate. Desi instaurata în numele binelui, tirania majoritatii reprezinta o contrazicere flagranta a binelui public, care este inseparabil de promovarea libertatii. Cel mai solid adversar al tiraniei majoritatii este constituit din traditiile democratice.

6. Libertate si dreptate

Libertatea si dreptatea sunt compatibile numai într-o anumita forma.Dreptatea economica - definita de obicei prin formula demagogica "de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi" - este un miraj. Existenta unui asemenea ideal ar presupune ca toti oamenii sa aiba aceleasi obiective economice, ceea ce e imposibil, iar bunurile de consum sa fie ierarhizate într-o forma unica, ceea ce nu poate fi obtinut fara un sever control al autoritatii. Argumentul împotriva idealului dreptatii economice este ca o ierarhie unica a preferintelor de consum si o uniformitate a obiectivelor economice individuale nu pot fi obtinute decât prin forta. Un asemenea ideal, prezentat adesea ca fiind esenta umanismului, nu poate fi decât iluzia unor falsi moralisti: pretinzând ca instaureaza dreptatea economica, politicienii care urmaresc sa impuna acest ideal nu reusesc decât sa obtina o mizerie generala, autoritar distribuita.Maximum de dreptate economica se poate obtine nu nmai în conditiile libertatii, sub semnul corectitudinii derularii schimburilor comerciale. Aceasta corectitudine are ca referinta nu obiectivele economice (deoarece fiecare este liber sa doreasca ce vrea), ci mijloacele care au întrunit acordul comunitar si care sunt exprimate sub forma legala (deoarece numai anumite cai sunt licite).Dreptatea împartita în tribunale nu poate fi rezultatul unei negocieri politice. Justitia trebuie sa vegheze la sanctionarea prompta a fraudelor economice, nu în ultimul rând deoarece escrocheriile reprezinta contrariul libertatii economice, iar nepedepsirea lor deturneaza sensul libertatii economice si instaureaza un climat impropriu realizarii prosperitatii. Dreptatea împartita în tribunale exclude orice încalcare a proprietatii.Libertatea politica si libertatea morala sunt conditii de posibilitate ale existentei dreptatii juridice.
Într-o lume a servitutii politice, dreptatea este o parte a ideologiei, a adevarului oficial si, de aceea, ea este aservita bunului plac al guvernantilor.Pe de alta parte, într-o lume neaservita politic, împartirea dreptatii nu poate fi imaginata în absenta libertatii morale a magistratilor. Accesul la justitie trebuie facilitat si costurile sale diminuate astfel încât oricare cetatean sa poata beneficia în mod real si nu doar teoretic, de un tratament drept.

7. Libertate si solidaritate sociala

Libertatea individuala si solidaritatea sociala nu sunt incompatibile. Armonia intereselor sociale poate fi asigurata doar în conditii de libertate. Deoarece libertatea unui individ nu se poate articula decât prin manifestarea libertatii celorlalti, solidaritatea sociala nu stânjeneste manifestarea libertatii, ci îi confera cadrul concret de realizare.Solidaritatea sociala nu este nici inventata si nici nu este rezultatul decretelor legislative ale vreunei forte politice. Ea este asemeni unui tesut al organismului social, pe care îl primim prin intermediul traditiilor comunitare, în care actionam si pe care le lasam mostenire celor care vin dupa noi. Solidaritatea sociala modereaza efectele perverse ale concurentei si diviziunii politice, care nu pot fi eliminate decât distrugând societatea: ele au fost si vor ramâne caracteristici esentiale ale lumii politice.În schimb, orice încercare de a instrumenta politic solidaritatea sociala din perspectiva unei fraternitati impuse falsifica spiritul solidaritatii, transforma traditia într-o ideologie, iar comunitatea într-o cazarma a sufletelor.

8. Separatia stat-societate

Societatea si statul sunt si trebuie sa ramâna separate.Orice tentativa de a confunda statul si societatea conduce la totalitarism. Totalitarismul este o formula politica în mod radical inacceptabila, care trebuie evitata cu orice pret.Statul exercita puterea pe care i-o delega societatea. Exercitarea puterii de catre stat este legitima în masura în care nici unul din actele puterii nu intra în contradictie cu (i) respectul vointei majoritatii, (ii) protectia minoritatilor si (iii) drepturile fundamentale ale omului.Mai degraba decât un bine absolut, statul este un rau necesar. Aceasta viziune este rezultatul unei evolutii intelectuale sinuoase, întrucât în secolele trecute existenta statului a fost tratata de catre liberali în doua maniere foarte diferite.
În demonstratia lor, liberalii contractualisti porneau de la descrierea unei stari naturale, în care oamenii erau adversari ireductibili (homo homini lupus), ei neputând trai pasnic în societate fara interventia unei instante - numite stat - care sa le ordoneze relatiile în chip rational. Imaginat ca unica instanta de pacificare a starii endemice de razboi, statul era considerat de contractualisti un bine absolut.Dimpotriva, liberalii utilitaristi considerau ca indiviziii sunt sociabili daca au drept ghid al actiunii lor cotidiene utilitatea: pentru utilitaristi, statul trebuia sa realizeze exclusiv ceea ce utilitatea nu putea asigura. Imaginat ca solutie la ceea ce binele nu putea oferi în mod spontan, statul era pentru utilitaristi un rau necesar.Liberalii contemporani considera ca existenta statului este justificata chiar daca descrierea unei stari originare de razboi era eronata - iar oamenii sunt sociabili din natura - si chiar daca indivizii nu traiesc exclusiv sub semnul utilitatii.Potrivit acestei viziuni, liberalii de azi cred ca statul este un rau necesar si ca statul poate fi un bine, daca este tratat în limitele sale. Statul este un rau deoarece actiunea sa modifica în mod inevitabil substanta relatiilor umane. Statul este necesar deoarece, în conditiile existentei unui foarte mare numar de indivizi liberi si autonomi, absenta actiunii statului ar produce mai multe daune vietii indivizilor decât prezenta acestora. În limitele sale, statul aduce indivizilor un bine pe care numai el îl poate realiza. De exemplu, numai statul poate raspunde în mod adecvat nevoii morale de a apara dreptul la viata al acelor indivizi care sunt mai slabi decât semenii lor.

9. Statul protector si Constitutia

Statul este instrumentul de care indivizii care alcatuiesc societatea se folosesc pentru a-si proteja viata si bunurile.În calitatea sa de instrument protector, statul îsi capata forma ca urmare a unei negocieri dintre indivizi. Doar cetatenii pot stabili tipul si limitele protectiei pe care le asteapta de la stat. Negocierea purtata de catre cetateni - care a purtat în trecut numele de "contract social" - are astazi ca principal mod de exprimare Constitutia, temei al relatiei dintre stat si societate.
O Constitutie care nu este expresia vointei cetatenilor e nula. În acest sens, cetatenii preced Constitutia. Acest primat al cetatenilor este elementul esential în constituirea unei republici veritabile, care, mai mult decât o forma de guvernare, este o maniera de a trai experienta politica.Statul de drept este expresia consacrata a unei Constitutii create si acceptate de cetatenii liberi.Constitutia unui stat de drept nu poate fi un simplu rezultat al stiintei juridice, o emanatie a profesionalismului doct al specialistilor.Pe de alta parte, ea nu se confunda cu orice sistem de legi fundamentale instituite de o putere oarecare. Daca ar fi asa, atunci si sistemul juridic al unui regim totalitar - în care guvernantii exercita o putere despotica asupra supusilor - ar trebui sa fie considerat un stat de drept, ceea ce este absurd.Dimpotriva, Constitutia unui stat de drept este, mai întâi de toate, expresia domniei legilor asupra domniei persoanelor: legea trebuie sa fie suprema, iar nu capacitatile - fie ele admirabile - ale unui individ ori ale unui grup de indivizi; în acest sens, statul de drept este o modalitate de evitare a guvernarii despotice.Constitutia unui stat de drept este, în al doilea rând, o consacrare solemna a respectului drepturilor indivizilor, asa cum sunt acestea stipulate în Declaratia universala a drepturilor omului. Declaratia universala a drepturilor omului nu este un act arbitrar de legiferare, ci este privita ca fiind rezultatul unei traditii politice vii, din care liberalii se revendica.Registrul optim al organizarii constitutionale moderne este descris de existenta a doua limite: limita materiala - încarnata de respectul fata de drepturile indivizilor si limita formala - data de superioritatea domniei legii asupra guvernarii persoanelor.Acest registru este concretizat în mai multe mecanisme politico-constitutionale: este vorba, în primul rând, despre controlul exercitat de Parlament asupra actelor guvernului; este vorba, apoi, despre controlul exercitat de Curtea Constitutionala asupra legislatiei edictate în Parlament; este vorba, în al treilea rând, despre autonomia puterii judecatoresti fata de puterea executiva si fata de cea legislativa; este vorba, în sfârsit, despre autonomia administratiei locale în raport cu guvernarea centrala.Constitutia nu este o sursa a dreptului decât în masura în care obliga statul sa respecte drepturile indivizilor.Ea contine, în schimb, numeroase dispozitii referitoare la arhitectura institutionala sau, mai exact, la institutii si relatiile dintre ele. În acest sens, Constitutia este o descriere a statului ca instrument al protectiei indivizilor-cetateni.Revizuirea Constitutiei trebuie sa aiba ca obiectiv suprem clarificarea acestei descrieri a mecanicii institutionale. Din punctul de vedere al progresului politic, mai importanta însa decât obtinerea unui text constitutional perfect este constituirea unor practici si cutume politico-constitutionale solide, care sa dea substanta Actului fundamental. De altfel, relatia cetatenilor cu institutiile democratiei, exprimata prin participarea politica, este mediata de aceste traditii, oricât de fragile ar fi ele.Între nivelul institutiilor statului si starea de individ izolat nu trebuie sa existe un abis, ca si cumcetateanul ar cadea în gol când trece de la nivelul institutiilor la starea de individ. Liberalii cred ca existenta acestor instante de mediere, între institutie si individ, sunt esentiale pentru coeziunea sociala si stabilitatea democratiei-liberale.

10. Statul neutru si legea liberala

Statul liberal trebuie sa fie neutru. El nu poate privilegia, sub nici un motiv, vreun individ sau vreun grup de indivizi. Aceasta egalitate "abstracta" este întrupata în legea liberala.Legea liberala trebuie sa aiba drept principale caracteristici generalitatea, universalitatea si certitudinea.Legea liberala trebuie sa fie generala, în sensul ca ea nu este elaborata pentru a favoriza un anumit grup de persoane, ci pentru a da posibilitate oricarui individ sau grup de indivizi sa- si dovedeasca utilitatea pentru ceilalti. Desi raspunde, de buna seama, unei cereri venite din partea societatii, desi reprezinta o tentativa de a rezolva o problema sociala concreta, cu actori concreti si situatii concrete, legea liberala trebuie sa stipuleze un cadru abstract si general al actiunii si nu sa impuna regulile care favorizeaza interesele egoiste ale unei parti a corpului social.Legea liberala trebuie sa fie universala, adica sa nu fie aplicabila doar în contextul pentru care a fost elaborata, ci în orice context. Cu alte cuvinte: chiar daca sunt formulate într-o epoca data si pentru o societate anume, prevederile legii liberale trebuie sa priveasca în egala masura prezentul si viitorul. Tot asa cum oportunismul juridic perverteste energiile spontane ale societatii, blocându-le evolutia în forme de manifestare lipsite de universalitate, o lege care cauta doar sa speculeze prezentul risca sa nu poata ameliora deloc viitorul.Legea liberala trebuie sa fie certa, adica sa reprezinte un reper stabil, în functie de care indivizii sa îsi poata elabora planurile personale de viata. Ea trebuie sa includa de aceea mijloace precise, imposibil de modificat în functie de presiunile economice ale prezentului si de târguielile politice ale actualitatii. Daca astfel de modificari ar fi posibile, toti cei care refuza aceste practici sau din alte motive nu participa la ele ar fi nedreptatiti.Lipsa de generalitate conduce la particularism si partinire; lipsa de universalitate duce la oportunism juridic; lipsa de certitudine conduce la arbitrar si inegalitate. În fond, în grade si din motive diverse, daca generalitatea, universalitatea si certitudinea legii liberale ar lipsi, atunci dreptatea sociala ar fi imposibila.Neutralitatea statului liberal priveste, pe de alta parte, separarea sa de orice dogma religioasa.Spre deosebire de cetateni, care pot îmbratisa orice credinta, statul nu poate îmbratisa nici una. Astazi nu mai poate fi invocata decât în mod ipocrit si, din punct de vedere politic, cu efecte periculoase, confuzia dintre stat si biserica. Traditia politica a modernitatii a condus la o "privatizare" a sferei religiosului, consecinta directa a câtorva principii liberale ferme, între care distinctia dintre public si privat si diversitatea ireductibila a scopurilor si obiectivelor umane sunt cele mai importante. Într- adevar, daca dorim sa pastram libertatea individuala a vointelor si dreptul fiecaruia de a-si urma nestingherit scopurile, atunci suntem constrânsi sa limitam sfera a ceea ce este comun tuturor doar la apararea fata de agresorii externi, la stabilirea regulilor jocului, la pedepsirea trisorilor si la mentinerea pacii sociale. Toate celelalte interese trebuie cu necesitate sa fie private, altfel consensul social nu mai poate fi atins, iar pacea sociala se naruieste. Într-un regim democratic al libertatii scopurilor, religia trebuie cu necesitate sa se retraga în domeniul privat (laicizare). "Privatizarea" religiei nu trebuie sa conduca la ostilitate din partea acelei parti a societatii care se întâmpla sa fie agnostica, atee sau anticlericala. Statul liberal garanteaza fiecarui cetatean libertatea religiei sale, atât fata de ostilitatea altor religii, cât si fata de ostilitatea celor lipsiti de orice religie. Pe de alta parte, regimul separatiei dintre stat si religie nu ar trebui sa afecteze intensitatea trairii religioase si nici sa nu diminueze eficacitatea acelui tip de solidaritate comunitara care are drept temei o credinta.

11. Statul concurent si protectia sociala

Existenta unui sector "public" în economie face absolut necesara definirea statului liberal ca stat concurent.Statul actual nu se mai poate margini sa joace rolul unui "paznic de noapte", adica sa fie un simplu spectator al schimburilor comerciale.Pe de alta parte, din punct de vedere principial interventia statului nu-si poate fixa drept obiectiv controlul asupra economiei. Este un fapt mereu verificat ca nici un stat nu poate atinge simultan aceste doua obiective: sa controleze economia si sa o mentina în stare de functionare prospera. Astfel spus, interventionismul si piata libera sunt incompatibile. De ce ? În esenta, argumentul liberal are doua parti.(1) Prima parte a argumentului sustine ca numarul informatiilor necesare pentru atingerea prosperitatii în conditiile unui interventionism eficient este atât de mare încât depaseste capacitatile oricarei echipe de guvernanti, oricât de competenta ar fi aceasta. În plus, în absenta pietei nici un functionar de stat, oricât de bine intentionat, nu ar putea sti nici macar în principiu care ar fi datele relevante pentru calculul preturilor, identificarea resurselor si cuantificarea necesarului de productie. Numai piata libera permite un calcul economic.(2) A doua parte a argumentului sustine ca informatiile care sunt necesare unei planificari complete si eficiente sunt de fapt dispersate la actorii pietei si nu pot fi extrase de la acestia decât prin intermediul pietei. Ori, deoarece informatiile care asigura optimul functionarii economiei sunt detinute numai de producatorii liberi, cunostintele dispersate pot fi mobilizate si fructificate numai prin functionarea nestânjenita a mecanismelor pietei libere. În concluzie, piata este cel mai adaptat sistem pentru satisfacerea nevoilor unei mari societati deschise. Altfel spus, piata poate furniza prosperitate numai daca statul se abtine sa intervina si accepta sa fie un concurent loial, ca oricare altul.Statul este de aceea obligat sa administreze sectoarele economice publice în care actioneaza respectând în mod absolut legile concurentei economice.Cu alte cuvinte: odata implicat în economie, statul trebuie sa tinda în mod constant sa fie un actor ca oricare altul în jocul liber al pietei. Eliminarea reala a birocratiei nu se poate face decât prin supunerea unitatilor economice controlate de stat la regulile de concurenta specifice economiei de piata.Singurul monopol acceptabil este cel în care concurenta nu pare a juca nici un rol: de pilda, experienta istorica a facut din domeniul apararii nationale un asemenea domeniu rezervat autoritatii statului.Monopolul care este refuzat statului nu poate fi îngaduit unei firme private.Organizarea concurentiala a sectorului public nu exclude protectia sociala, care reprezinta, de fapt, o forma particulara a protectiei pe care statul o pune la dispozitia cetatenilor.Resursele necesare protectiei sociale trebuie asigurate nu numai din profitul sectorului privat, ci si din profitul sectorului public, realizat dupa aceleasi reguli de competitie si transparenta economica ca si profitul privat.În mod exceptional, când realitatea sociala o impune, statul poate opera o redistribuire a profitului privat si a celui public.Limitele si regulile redistribuirii profitului privat si a celui public trebuie stabilite, pe cât posibil, printr-un vot explicit al cetatenilor. Consultarea acestora trebuie precedata de prezentarea unor expertize independente.

12. Statul limitat

Statul liberal trebuie sa fie limitat, atât în privinta puterilor, cât si a functiilor sale.El se defineste, de aceea, nu numai ca stat de drept, ci si ca stat minimal. Notiunea de stat minimal a aparut ca o reactie la functiile hipertrofic dezvoltate ale statului modern, în special asa cum s-au manifestat acestea în interventionismul economic si social a statului-providenta. Realizarea idealului de stat minimal nu afecteaza în nici un fel existenta statului de drept.Definit de Constitutie, continutul limitarii puterilor si a functiilor statului trebuie sa fie întotdeauna supus controlului cetatenilor.Statul este considerat minimal daca implicarea lui în domeniul economic si social este redusa. Ce înseamna "redusa"? Nu exista o reteta a priori a statului minimal, ci o situatie de fapt, în functie de care poate fi definit în mod concret. Principala dificultate a definirii practice a statului minimal rezida în ambiguitatea proprie dublului rol pe care îl are de jucat autoritatea politica, care este în acelasi timp sursa si garant al legii, dar si actor al jocului economic.De fapt, interventia juridica si interventia economica a statului sunt deplin compatibile, daca prima respecta exigentele domniei legii si spiritul dreptatii, iar cea de-a doua exigentele concurentei. Orice încalcare a acestor principii delegitimeaza actiunea statului liberal, rapindu-i atributul de liberal.

13. Principii ale functionarii statului liberal - democratic

Statul liberal este în zilele noastre un stat democratic. El nu a fost dintotdeauna asa: în secolul trecut, liberalii se temeau de democratizare - în special de extinderea votului la starile de jos ale societatii - si o evitau cu pretul unor discriminari care, în lumina exigentelor noastre, ne apar ca ilegitime.Aceasta forma "aristocratica" de liberalism este desueta. Singurul sens în care se mai poate azi vorbi de "aristocratie" este unul spiritual, exprimând excelenta de care fiecare individ în parte este capabil, atunci când realizeaza ce este mai bun din el. Excelenta de sine este singura "aristocratie" de care are nevoie societatea actuala. Evident, apartenenta la aceasta forma de aristocratie nu poate crea vreun drept sau privilegiu ci doar îndatoriri.Pe de alta parte, în viziunea liberalilor contemporani, democratia nu trebuie înteleasa în sensul sau etimologic, mai exact ca "puterea poporului". Respingerea acceptiunii etimologice este deplin justificata, argumenteaza liberalii, întrucât orice individ realizeaza ca, de fapt, nu toti semenii sai pot guverna în mod efectiv; or, daca am sustine ca democratia este regimul în care toti guverneaza, am putea fi pe buna dreptate acuzati ca mintim si ca nu aceasta este realitatea. Refuzul de a întelege democratia în sens etimologic nu implica nicidecum negarea suveranitatii populare, ci doar calificarea acesteia: caci, asa cum observau deja spiritele democratice ale secolului al XIX-lea, în epoca moderna suveranitatea populara se poate exercita efectiv numai prin delegatie. Procedura care exprima acest exercitiu al suveranitatii este votul, în urma caruia cetatenii îsi deleaga reprezentantii.
De fapt, democratia liberala se manifesta înainte de toate prin refuzul violentei. Liberalii considera ca schimbarea pasnica a guvernantilor - prin intermediul alegerilor universale, egale si secrete - este singura modalitate decenta de solutionare a problemei relatiei dintre guvernanti si guvernati. În acest fel, democratia se deosebeste de orice forma de guvernare tiranica.Democratia nu aduce indivizilor alte avantaje, în afara celui esential de a evita violenta. Doar pentru demagogi, democratia este sinonima cu fericirea absoluta sau cu procurarea bunastarii materiale. Pentru liberali, democratia nu reprezinta un bine substantial, ci doar cadrul politic optim în care actiunea indivizilor se poate desfasura, iar obiectivele lor pot fi împlinite. Daca aceasta actiune este prost administrata, nu democratia este cea care trebuie pusa în cauza, ci practicile politice ale celor care, temporar, au obtinut votul popular. Raspândirea în societate a virtutiilor liberale diminueaza riscurile unui astfel de derapaj al democratiei.Pe de alta parte, din întelegerea democratiei ca mecanism care exclude utilizarea violentei, rezulta ca orice instigare la rasturnarea puterii legitime trebuie sever pedepsita. Îndemnul la ura si xenofobie este în egala masura condamnabil. Puterea democratiei ca mecanism care exclude utilizarea violentei îsi pierde eficacitatea numai atunci când si puterea si-a pierdut legitimitatea, ca urmare a faptului ca fie vointa majoritatii, fie drepturile minoritatilor, fie drepturile fundamentale ale omului au fost încalcate.În al doilea rând, democratia liberala presupune pluralismul partidelor si al opiniilor.Monopolizarea vietii politice - care reprezinta un element esential al totalitarismului - este intolerabila. Credinta liberalilor este ca pluralismul si diversitatea sunt de fapt înscrise în natura umana profunda, democratia liberala nefacând altceva decât sa le ordoneze manifestarea în câmpul politicii pure, prin intermediul regulilor de actiune a partidelor politice legal constituite.Pluralismul liberalilor fata de proiectele dogmatice, mesianice, milenariste ca si fata de orice forma de constructivism social totalitar este corelata cu respingerea oricarei forme de extremism sau de radicalism. Din motive care tin, în mod esential, de istoria totalitarismului, aceste forme de extremism si de radicalism se manifesta în zilele noastre sub stindardul "nationalimsului" sau al "colectivismului ideologic" traversate de ura, radicalism sectar si exclusivism etnic.Pozitia liberalilor în privinta nationalismului si a patriotismului este într-un acord perfect cu traditia europeana. Mai precis: constienti ca, pâna într-o epoca foarte recenta din istoria Occidentului, democratia si natiunea a fost inseparabile, liberalii sustin deschiderea democratiei pluraliste catre toate experientele democratice actuale si considera ca sentimentul national este legitim în datele democratiei liberale - ca patriotism, dar ca manipularea lui nationalista este nefasta si periculoasa.Pentru liberali, patriotismul este, într-o democratie veritabila, un angajament civic si o participare responsabila la lucrurile publice (res publica), un rezultat al depasirii egoismului de clan si nicidecum o forma de exclusivism menit sa separe partile corpului social sau natiunile democratice. Efortul comunitar dezinteresat si negocierea inteligenta si corecta a relatiilor majoritatii cu minoritatile reprezinta semnele unui patriotism autentic. Toate acestea sunt, în fond, parte din catalogul virtutiilor liberale.Pluralismul liberal-democratic exclude intoleranta, indiferent de culoarea ei etnica, politica, religioasa sau culturala.Democratia liberala se ilustreaza, în al treilea rând, prin functionarea regulii majoritare si prin excluderea dictaturii majoritatii.Chiar daca, la fel ca orice individ, si majoritatile se pot însela, respectul mandatului conferit de vointa majoritara - prin alegeri - trebuie sa fie absolut, în limitele impuse de Constitutie.Functionarea regulii majoritare trebuie sa fie strict circumscrisa domeniului politic, pe cât posibil chestiunilor de cea mai înalta generalitate. Transferarea regulii majoritare în domeniul culturii, al moralei, al stiintei sau al religiei este inacceptabila.Protectia minoritatilor politice, garantarea liberei lor exprimari publice reprezinta conditii ale unei vieti democratice mature.Democratia liberala presupune, în al patrulea rând, egalitatea în drepturi.Discriminarea cetatenilor este inacceptabila. Indiferent de locul în care traiesc, indiferent de conditia lor sociala sau politica, indiferent de morala sau religia pe care le îmbratiseaza sau de veniturile lor, cetatenii se nasc si ramîn egali în drepturi.Democratia liberala a facut din separarea puterilor executiva, legislativa si judecatoreasca cel mai solid temei al protectiei indivizilor. Separarea puterilor nu trebuie sa poata fi îndreptata împotriva individului, ca un principiu în numele caruia o putere nelimitata si totusi distincta în functiile sale e capabila sa agreseze individul. Dimpotriva, separarea puterilor trebuie sa apere fiecare individ de derapajul oricareia dintre cele trei puteri.În acest sens, separarea puterilor trebuie consolidata la cel mai înalt nivel: Parlamentul trebuie sa adopte legi drepte si eficiente, executivul sa actioneze exclusiv în limitele acestora, iar instantele judecatoresti sa apere exercitarea limitata a puterii.Constituirea unor institutii care sa consolideze aceasta separare, inclusiv prin distingerea între atributiile camerelor legislative, este binevenita. Supravegherea acestui proces prin instantele societatii civile, în primul rând de catre presa independenta, trebuie încurajata. Prin actiunea tuturor acestor instante, democratia îsi poate constitui traditii solide, care sa o apere, atunci când este nevoie, de atacurile îndreptate împotriva regulilor sale fundamentale.Domnia legii nu trebuie sa devina tiranica. În particular, cetatenii trebuie sa dispuna de posibilitatea corectarii eventualelor erori survenite în interpretarea si aplicarea legii.Recursul la curti independente, situate inclusiv în afara granitelor tarii, trebuie garantat oricarui cetatean, atât în cauze civile, cât si în cauze penale.

14. Reprezentantii natiunii: mandat, imunitate, responsabilitate

Nulitatea mandatului imperativ trebuie înteleasa în sensul tare al acestei expresii.În acest sens reprezentantul ales nu este mesagerul egoist al intereselor de grup ale celor care l-au votat, ci purtatorul intereselor natiunii. Pentru un paralmentar, apartenenta sa la un partid nu exclude, ci presupune servirea binelui public. Altfel nu ar fi parlamentar, ci un simplu particular. În acelasi sens, ministrul este un servitor, iar ministeriatul sau - o forma de supunere fata de interesele generale ale natiunii.Imunitatea reprezentantilor natiunii nu poate privi decât opiniile politice exprimate în limitele precise ale institutiei parlamentare (adica în incinta Camerei sau a Senatului). Este exclus ca imunitatea parlamentara sa poata fi invocata pentru a proteja fraudele ori promovarea intereselor personale.Înca din Antichitate, spiritele democratice afirmau ca daca persoanele capabile sa alcatuiasca un adevarat proiect politic sunt rare, în schimb orice cetatean este pe deplin capabil sa judece proiectele politice si mai cu seama practica guvernarii întemeiata pe aceste proiecte. Sanctiunea electoratului transforma astfel jocul politic, dintr-o proba de inteligenta si imaginatie a câtorva oameni de initiativa, într-o veritabila institutie a indivizilor reprezentativi - o scoala a responsabilitatii.Existenta unui corp stabil de functionari publici - independenti, neutri si onesti - asigura desfasurarea stabila si responsabila a administrarii afacerilor de stat. Selectia si promovarea acestui corp de functionari trebuie sa urmeze exclusiv regulile competentei si ale devotamentului fata de res publica.

15. Democratia ca stare sociala

Liberalii privesc cu simpatie transformarea democratiei dintr- un regim politic într-o veritabila stare sociala, într-o forma de societate în care domneste egalitatea în libertate.În acest sens, nu exista o relatie privilegiata a liberalilor cu o clasa sociala, cu un grup profesional sau cu o retea de interese. Deschiderea liberalilor catre orice individ este traversata de credinta în forta ideilor liberale.Ordinea sociala liberala presupune o societate înalt urbanizata si educata, în care diferentele sunt privite ca legitime, iar dreptul la recunoasterea identitatii proprii nu implica formularea unei inegalitati de rang ori de statut.Reusita individuala sau colectiva a proprietarilor agricoli, efortul muncitorilor industriali din sfera economica de piata sau din sectorul de stat performant, capacitatile manageriale ale functionarilor publici sau privati, critica sociala construita de intelectuali sunt privite de liberali cu egala simpatie.Liberalii conteaza pe solidarizarea spontana dintre indivizii susceptibili sa gândeasca liber si sa se comporte liberal, sub forma recunoasterii intereselor care îi leaga laolalta în ceea ce este îndeobste numit o "clasa de mijloc". Stabilitatea politica si performanta economica, toleranta si spiritul critic, rationalitatea manageriala si optimismul sunt datele necesare ale armoniei sociale. Realizarea armoniei sociale constituie semnalul limpede ca democratia ca stare sociala cotidiana a început deja sa functioneze.